Se spune că începutul este greu. Sfârșitul este însă sfâșietor.
Încep prin a-mi pune în lumină primele gânduri printr-un sfârșit. Este un mod ciudat de a începe, dar noi oamenii avem datoria de a găsi întotdeauna un început, mai ales atunci când te găsești la un capăt de drum.
Faptul pe care trebuie să-l spun acum mă scoate din lume și mă lasă singur, într-un pustiu unde fiecare cuvânt din fraza ce urmează mă apasă de fiecare dată mai greu. Colega noastră Alexandra s-a stins din viață iarna aceasta. Nu știu cum ai putea să spui acest fapt fără să te gândești că ceva este greșit în această frază, fără a te gândi că nu este corect sau fără a te întreba dacă nu este doar o halucinație.
Timpul pentru mine s-a dilatat și am prins momente când mi s-au părut numai câteva ore de atunci sau câțiva ani. Toate însă erau legate de același lucru…durerea.
Ni se spune adesea că oamenii sunt răi, oamenii sunt invidioși, oamenii sunt lacomi și multe altele….Alexandra însă nu vedea asta în oameni, ea avea curajul să privească toată această nebunie cu zâmbetul pe buze, încercând să-l aducă și la cei din jur, încercând să arate că există și o parte pe care noi ceilalți o uităm sau ne-o alungăm din minte ușor, ușor. Am cunoscut-o pe Alexandra anul acesta, de curând, iar privirea ei m-a intrigat si m-a făcut curios să aflu mai multe despre ea. Ochii ei îi trădau bunătatea, erau complicii zâmbetului, dar țineau în ei și o lumină a viselor, a faptelor pe care le plănuia. Am avut ocazia să cunosc acest om, să mă împrietenesc cu el, să îl iubesc și să fiu iubit de el. Nu aș fi putut cere mai mult de la viață…acum vreau să cer totul, dar nu mai pot primi nimic.
Durerea răsare când mă gândesc la asta fiindcă de cele mai multe ori când ne e dat să cunoaștem o persoană, lumina din ochii ei pare că se stinge. Cu timpul lumina ochilor noștri se conformează cu lumea din jur, ne acceptăm soarta, acele 8 ore la birou si distracția numai din weekend sau concedii ne înrolează în lume, ne integrează în această armată fadă de oameni. Ochii ei însă nu încetau să se oprească din scânteiere, iar asta a fost ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc atât de tare de ea. Aici durerea își face loc și întreabă cum a fost dat să plece ceva viu, în vreme ce morții bântuie fără nici un sens sau direcție pe lume?
Nu pot aduce un elogiu asupra planurilor ei fiindcă nu a avut dorința de a se afunda în asta. Își dorea o viață simplă și tocmai în această simplitate găsea puterea de a mai privi cu lumină în jur. Mereu ni se spune să ne bucurăm de lucrurile simple, dar de prea puține ori o facem fiindcă imediat ce suntem întrebați dacă ne-am dori ceva răspundem cu o listă enormă de lucruri. Mulți dintre noi o avem deja făcută pe categorii. Cu Alexandra ajunsesem însă la extrema cealaltă, de-a dreptul sâcâitoare, de a o întreba ce își dorește și de a primi același răspuns “Cum vrei și tu iubitule, cum dorești tu”. Evident, ca orice om, avea planurile ei, dar le lăsa a se “petrece” după voia lor, urmărindu-și scopul, fără frustrări sau așteptări asupra cum ar trebui să meargă lucrurile, ținta rămânând însă aceeași.
Durerea, această senzație de care aș vrea sa mă dezic, dar în același timp, pe care să o păstrez în inimă. Poate părea ciudat căci iubirea este cea care te leagă de un om, prin iubire te poți alina și spera că cel plecat să fie undeva mai bine. Durerea vine, însă, ca o accentuare a tuturor simțămintelor, vine ca o izbitură a întregii tale ființe față de zidul realității, iar aceasta mă face sa mă trezesc din acea dorință ca totul să fi fost doar un coșmar. Te face să îmbrățișezi realitatea rece, acum ca un om ce a rămas incomplet. Nu ai ce să-ți mai dorești fiindcă ai văzut finalitatea. Am stat și am sperat ca pentru ea să nu existe o finalitate acum, dar…. fraza „viața merită trăită” își pierde frumusețea căci te întrebi de ce merită trăită doar de unii și mai importat pe ce criterii.
E un sentiment ciudat, după ce disperarea ți-a secat toată energia, ajungi în ochiul furtunii, la un calm anormal. Nu mai poți să strigi, scoți doar niște sunete ce te duc cu gândul la un copil aflat în durere, dar care nu știe exact ce-l doare sau care, din cauza travaliului îndelungat, ajunge să se întrebe dacă rana mai este acolo sau e numai o reminiscență…
Se spune că ni s-a dat durerea pentru a putea știi când o parte din noi nu mai funcționează cum trebuie. Am făcut această analogie fiindcă odată cu plecarea ei o parte din mine, o parte din echipa noastră a încetat să mai funcționeze. Orice ai încerca, acest lucru nu-l mai poți schimba. Aici apare iar durerea, cum am zis mai sus, ca o asumare a ceea ce este și ceea ce nu mai poate fi.
Pentru mine acest lucru este o ultimă lecție dată de ea. Durerea este ultimul semn și cel mai puternic care arată că tot ce spunea ea legat de oameni este adevărat. Mai păstrăm în noi acea bunătate pentru cei din jur, mai păstrăm în noi acea dorință de a face bine mai întâi pentru restul și apoi a ne sătura pe noi, căci altfel cum am putea să simțim lipsa cuiva apropiat , a unui prieten sau a unui simplu cunoscut? Cum am putea să ne mai simțim incompleți după plecarea cuiva dacă nu ne-am fundamentat existența pe iubire, o iubire ce trebuie câteodată să depășească granița lumii noastre. Și totuși mi se pare atât de nedrept lucrul ăsta….
Scriu aceste rânduri la aproape 2 luni de la plecarea ei întrucât am căutat ca durerea să își așeze locul în suflet și să pot privi odată cu ea. Te vezi nevoit să mergi, deși picioarele nu mai pot, te vezi nevoit să vezi dincolo de ziua de azi deși ochii încă îți mai curg, te vezi nevoit să-ți astupi gaura, deși nu ai cu ce, doar ca lumea să înceteze a te mai privi ca pe un nebun și a te lăsa în lumea ta.
Scriu aceste rânduri spunându-mi că la final nu mai am voie să mai vărs lacrimi, ci să continui numai cu gândul că iubirea a rămas, dar trebuie sa facă încercarea dureroasă de a rezista acum la o distanță peste hotarele lumii noastre, de a-i trimite zâmbete și nu lacrimi, fără a mai aștepta un răspuns înapoi.
Rămâi cu bine draga mea, îți voi purta visele pentru a le duce pe drumul ce trebuia pășit de tine.
P.S. De câte ori recitesc aceste rânduri simt nevoia de a mai adăuga ceva, simt nevoia de a vorbi mai mult despre ea, de a descrie mai mult cum se simte lumea în acest vid. Mă opresc însă de teama de a nu face o laudă din durere, mă opresc la gândul că ea trebuie să plece, iar noi nu mai trebuie să o reținem deși încă mai caut răspunsuri la atâtea întrebări.
