M-am mutat în București acum 2 ani când am decis să-mi iau viața în mâini și să devin, cum se zice acum, femeie independentă. Am decis să stau la cămin, că parcă nu consider că ai trecut prin facultate dacă nu ai împărțit o camera cu alte 3 persoane și dacă nu ai pus nume gândacilor veniți să-ți ureze bun venit.
Îmi doream foarte tare să primesc loc în Grozăvești, deoarece era aproape de gară. În mintea mea de atunci, nu știam ca o să merg acasă o dată pe lună sau mai rar. Am fost repartizată în Theodor Pallady, dar nu mă simțeam mulțumită, deși camerele au baie și încă un hol, unde îți poți amenaja o mini bucătărie. Mai târziu, am realizat că am avut cel mai mare noroc. Și aici am rămas.
Nu pot să uit prima zi în care am văzut camera, înainte să mă mut. Venisem să rezolv cu actele. Am luat cheia de la administrație și am urcat cu frică scările. Eram cu tata. Înaintea mea, intrase o fată care trebuia să îmi fie colegă. Când am ajuns pe hol, ea ieșea din camera plângând și țipând la telefon că ea nu stă aici că e infect. Eh, atunci m-au luat toate furnicăturile și am mers din ce în ce mai încet, tot să amân momentul. Când am intrat, nu era deloc așa infect cum spunea tipa respectivă, era doar multă mizerie. Am uitat să menționez că făcusem un grup pe facebook cu două dintre colege, deoarece pe a treia n-o găsisem. Oricum nu a stat cu noi, după ce a văzut camera, deci poate era un semn. Am făcut poze la camera și le-am trimis fetelor. Am stabilit că ne organizăm să facem curățenie, să zugrăvim. Zis și făcut. Au venit joi părinții uneia dintre colege să zugrăvească, iar noi am stabilit că ne mutăm sâmbătă, sa terminăm de aranjat.
Hmm, ultima seară acasă a fost extrem de agitată. Am stat câteva ore să fac bagaje. Cred că am întors toată casa cu susul în jos, numai să nu uit ceva. Mama avea deja lacrimi în ochi, eu eram super nerăbdătoare să mă mut, să am noi oportunități. Dar, mă simțeam puțin ciudat, o parte din mine rămânea acasă.
Am plecat dimineața la 6, era încă întuneric, știu doar că voiam să dorm, nu-mi mai ardea de mutat. Am pus toate bagajele în mașină și mi-am luat la revedere de la mama, deaorece am plecat cu tatăl și fratele meu. O vedeam cu lacrimi în ochi, eu încercam să nu plâng. Cu toate că peste câteva zile veneam acasă. Am trecut în drum pe la mamaie să iau un frigider, mi-l promisese deja de când eram în liceu, era un fel de zestre. Ea, la fel, lacrimi și clasica urare: „să fii cuminte, mamaie”.
În drum spre București îmi trecuse deja melancolia, abia așteptam doar să mă instalez. Am ajuns mai devreme decât colegele mele. Înaintea noastră au stat niște fete din Afganistan, iar una dintre ele pleca în ziua când ne-am mutat. Au venit fetele, una dintre ele credea ca tipa din Afganistan e mama mea și îi zice sarut mana. Ne uitam amandouă la ea, că nu înțelegeam ce vrea.
După ce a plecat, am rămas noi cu părinții să facem curățenie. Ne-a luat toată ziua. Am găsit pe sub pat adevărate comori, de la lame de ras, la pantofi prăfuiți. Cred că atunci am muncit cel mai mult din toată viața mea. Ne-am aranjat dormitorul, ne-am ales patul și dulapul. Bucătăria a fost completă, cu plită, frigider, cuptor cu microunde și toate ustensilele posibile. Oricum ni s-a dus repede faima că suntem camera unde avem de toate. Seara, după ce au plecat părinții, am stat la povești până am adormit. Când ne-am trezit, am zis că mergem să ne plimbăm teoretic, practic să cumpărăm ce mai avem nevoie. Am mers o grămadă pe jos și tot n-am găsit tot.
M-am simțit că deja eram din peisaj, nu că mă mutasem de nici 24 de ore. Și asa, Theodor Pallady a devenit acasă, iar colegele de camera, familie.
